METRO Berceni, parcare. Ma urc în maşină, pregătit să-i dau talpă bidiviului de tablă întru grabnică descindere în vastele-mi apartamente, încărcat de cumpărături pentru fomistele-mi pisici. Un nene ieftin, dar de culoarea lemnului scump, îmi face semn. Casc geamul şi-l întreb din priviri care-i treaba.

- Vrei un telefon? Eftin, proaspăt, cu taciscrin.

Şi scoate un telefon care semăna leit cu unul din alea de-mi populează buzunarele. În momentul ăla m-am înverzit. M-am pipăit prin poznare… degeaba! Nu găseam gadgetul care-mi sună, suav, deşteptarea în fiecare dimineaţă.

Verde, aşa, cum eram, dau să caut şi în borsetă, acolo unde ţin, de fapt, telefonul respectiv. În timp ce fermoarul se încăpăţâna să stea închis, studiez un pic figura comerciantului ferentarez. Parcă l-am văzut mai devreme în spatele meu, când stăteam la coadă… Sau era altul care semăna cu el? M-o fi făcut la buzunare şi-acum încearcă să-mi vândă tot mie obiectul care-mi aparţine de drept?

Cred că mă înverzeam mai tare cu fiecare clipă care se scurgea, la fel de nemiloasă ca fermoarul care nu voia cu niciun chip să se deschidă. Tuciuriul afişa deja un zâmbet larg, bănuind cam ce era în capul meu în momentele alea. Zâmbet care avea toate şansele să se transforme într-un râs măgăresc, dacă nu reuşeam, în sfârşit, să deschid fermoarul buclucaş. Telefonul era acolo, drept pentru care faţa mea începuse deja să revină la culoarea iniţială.

- Nu-i al tău, fraiere, stai liniştit! – zise coloratul neguţător, în timp ce-şi lua avânt în direcţia unui alt potenţial client.

Într-adevăr, nu era al meu, ăla se odihnea liniştit în borseta cu fermoar nesimţit. Dar undeva, în parcare aia, poate chiar în momentele-alea, un alt fraier rămânea verde la faţă în urma constatării că era mai uşor cu un telefon. Ţiganul, în schimb, rânjea liniştit şi arăta victorios gadgetul unui puşti care părea interesat.

De-aia nu cumpăr niciodată obiecte de furat, oricât ar fi ele de ieftine. Pentru că, în timp ce eu m-aş bucura că am făcut o afacere bună, cumpărând ceva la jumătate de preţ, proprietarul de drept ar băga mâna adânc în buzunar ca să-şi ia altul, probabil la preţ întreg. Şi tuciuriul ar continua să râdă, fericit că a mai dat o “lovitură” fără să fie prins.

Citeşte şi…