aiureli despre nimic
Prea darnica Nuţi şi mirificele-i daruri
Iul 9th
Foarte darnică ministressa noastră, doamna Nuţi Cocoş. Să se ducă ea la sinistraţi cu ciocolată şi pantofi cu toc… asta demonstrează o mărinimie ieşită din comun.
Aş dori să-i propun, pe această cale, ca data viitoare să le împartă diafragme, gel pentru sex anal şi ceva cătuşe cu blăniţă roz. Nu de alta, dar când or vedea masculii din sat cum îşi fâţâie sinistratele dodoaştele pe tocuri, precis o să le vină cheful de nebunii. Că vorb-aia, ciocolată avem, pantofi frumoşi primirăm, dă-o-ncolo de casă, avere şi ce ne-a mai luat apa, hai să ne futem. În ajutoarele ministressei.
Gunoiul de sub preş
Iul 9th
Un prieten bun m-a rugat odată, la o bere, să-i fac o caracterizare cât mai succintă. M-am scărpinat în creştetul capului preţ de vreo 6,28 secunde, după care i-am zis că el e ăla care vede mai mereu mizeria de sub preş fără să-l ridice. Şi că ar putea s-o ignore, având în vedere că nu e mizeria lui, dar n-o face niciodată. Că el e cel care nu poate trece peste nenorocitul de preş sub care au îndesat alţii gunoiul, fără să vadă exact ce fel de şi mai ales câtă mizerie e acolo.
Nenorocirea mare e însă că asta îl afectează. Se gândeşte la microbii care se vor răspândi din gunoiul ăla, la molimele pe care aceştia le vor cauza, la preşul care va putrezi din cauza gunoiului de sub el. Toate astea îl afectează, în mod ciudat, mai mult decât pe cei implicaţi direct în mizerie. Suferă, în prostia lui, mai mult decât toţi cei care au luat sau vor lua vreodată contact cu gunoiul respectiv şi mai ales cu efectele lui.
Cam asta i-am zis. A zâmbit, a cerut nota de plată, mi-a aruncat un «‘te dreacu’ de filosof» şi a plecat. Şi dus a fost, dar din momentul ăla am început să văd eu gunoiul de sub preş. Probabil în locul prietenului care, eliberat de responsabilitatea respectivă, s-a hotărât să nu se mai apropie de preşul nimănui şi să-şi trăiască viaţa.
Fiind băiet, în versuri o ardeam
Iul 9th
Această minunată primă pagină aparţine unui manuscris original al unui jurnal de copil tembel*. Ghiciţi cine era copilul şi dacă a ajuns vreun Topârceanu sau lăcătuş mecanic cu masterat.
Burta goală, buzunarul plin. Cu telefoane mobile
Iul 6th
Butonând telecomanda în căutarea orelor de somn pierdute aiurea, dau peste un circ de zile mari la Televiziunea Poporului: cerşeală televizată. În rolurile principale: viitorii alegătorii ai lui Diaconescu, spunându-şi oful şi apelând la mila cui se nimerea.
- Bună seara, domnule Diaconescu. Suntem doi orfani săraci, nu ne-am cunoscut părinţii niciodată şi trăim din mila unor bătrâni care nu ştim cât ne vor mai putea ajuta. Dacă aveţi posibilitatea să ne ajutaţi, dumneavoastră sau telespectatorii dumneavoastră, vă mulţumim din suflet.
- Da, sigur, zise viitorul Preşedinte al României, Mogulul Poporului. Lăsaţi un număr de telefon.
- Zero şepte şase cinci….
La microfon trece o tânără cu privirea împrăştiată. Nu cred că de la aurolac.
- Domnule Diaconescu, n-am nici cu ce să mai ajung acasă, am vândut televizorul ca să vin la dumneavoastră. Am mama bolnavă de TBC, trei fraţi mai mici bolnavi de gâlci, două bunici moarte după Alain Delon şi trei pisici în călduri. Ajutaţi-mă şi pe mine cu ceva, cu orice, cu oricât, da’ în euro să fie, că leul…
- Bineînţeles, cum să nu. Un număr de telefon?
- Zero şepte doi cinci…
Şi-au mai venit, pe rând:
- un nene care voia să cînte o manea pentru domnu’ Dan, compusă exact în clipele în care acesta era încarcerat pe nedrept. Nu voia mare lucru, doar ce are fiecare pe acasă, eventual o sticlă de vinars de-ăla bun, să-i revină inspiraţia. Zero şepte doi doi….
- un cetăţean deosebit de amărât, cu 5 copii acasă, fătaţi din doi în doi ani de Joiana, văcuţa familiei. Deh, ochii văd ditai gaura, inima cere… Zero şepte cinci trei…
- două cumetre în pragul falimentului, cu câte cinci credite neperformante de căciulă. Nu mai aveau săracele nici după ce bea apă. Zero şepte patru cinci…
- alţi cetăţeni săraci lipiţi, cu diverse probleme. Zero şepte doi patru… Zero şepte cinci doi… Zero şepte şase şase…
Lume amărâtă. Pensii mici sau deloc, salarii mizere sau absente, ajutoare de şomaj insuficiente pentru cei 13 copii de acasă. Dar toţi cu telefoane mobile, că doar nu poţi cerşi aşa, aşteptând sms-uri prin porumbei călători.
aiurea.eu sfidează recesiunea
Iul 1st
În aceste vremuri de restrişte, când TVA-ul se măreşte şi salariile se micşorează, publicaţia online cu profund caracter offline aiurea.eu a decis să sfideze recesiunea. Astfel, valoarea articolelor va scădea cu 5%, pentru ca voi, cei 2,5 cititori ai acestui blog să nu plătiţi nimic în plus din cauza majorării Taxei pe Valoarea Articolelor (TVA). Ba mai mult decât atât, în curând vom deveni neplătitori de TVA şi vom micşora valoarea articolelor cu încă 19 procente.
Pentru că, nu-i aşa, ăsta e cursul firesc al oricărei afaceri mioritice de succes: de la SRL plătitor de TVA şi alte impozite, la tarabă în Obor, trecând prin neplătitor de TVA, Persoană Fizică Autorizată cu CEO sau Asociaţie Familială cu Board of Directors.
Plăcere, durere, liniște, plăcere. Reacțiile bugetarului român de lux
Iun 28th
Urmăream, mai deunăzi, două chestii în paralel, una pe net și cealaltă la televizor: un pornache, ceva cu Pierre Woodman și niște domnișoare pe care le iniția în tainele amorului pe din dos, și o emisiune la Realitatea TV, ceva cu criză, scăderea salariilor, creșterea taxelor, greve și alte manifestații.
Cum eram, bineînțeles, mai atent la pornache, am observat un fel de șablon, un “pattern”, dacă-mi e permis, pe care-l urmau domnișoarele din filmul respectiv: cât aveau balaurul la gaura cea veche și umedă, cam toate gemeau, gâfâiau și făceau ca mâțele în călduri; le plăcea, deh, cum e și normal. Cum scotea nenea Pierre șarpele și-l îndesa, ușurel, mai la întuneric, fetele începeau să țipe. Unele, probabil mai strâmte, chiar să urle. Câteva secunde, după care amuțeau brusc. Băi, se lăsa o liniște de credeam că mi s-au dus boxele de la laptop. Un pic mai încolo, după ce-și croia monstrul din pantaloni drum prin hățișurile chipurile virgine ale colonului și-i împrumuta dimensiunile lui, începea iar veselia. Și dă-i, și luptă, și geme, și ah, și oh.
Cum urmăream, cam trei secunde odată la cinci minute, și dezbaterea de la tv, suprapunând astfel niște momente fierbinți cu niște discuții înfierbântate, am realizat o chestie: bugetarul român de lux seamănă cu domnișoarele din filmul lui Woodman. Da’ perfect, nu așa. Când se măresc salariile, se inventează sporuri de zâmbet, crește punctul de pensie, se subvenționează diverse treburi, se inventează agenții guvernamentale și posturi bine plătite, bugetarul geme de plăcere și se umectează tot. Cheltuie mici averi în Carrefour, pe curpapir de-ăla scump și frumos mirositor, își cumpără mașini de mogul, în leasing pe 10 ani și plătind avansul din prima pentru șosete curate, chițăie, gâfâie, are orgasm necontrolat.
Serginho (1)
Shmen (1)
Comentarii aiurea